Biserica din Ghelința sau lăcașul protejat de energii calde

Nu știu dacă ați ajuns pe aici, la Biserica romano-catolică din Ghelința (județul Covasna), însă vă recomand să ajungeți toamna. Într-o toamnă blândă, căci culorile pădurilor ce străjuiesc valea te învăluie și îți înlătură orice umbră negativă. Este un loc  în care timpul nu se zbate, ci curge frumos, curat și liniștit.  

Deși știam că trebuie să sun să pot vedea biserica, deși știam că administratorul obiectivului va vorbi în maghiară, nu mi-am făcut niciun plan. Am ajuns, am sunat, iar custodele s-a dovedit a fi un om deschis, relaxat care emana o energie lină. Un om împăcat, rostuit și așezat al cărui glas ne-a deschis ușile către povestea unui locaș fabulos. Fabulos pentru cei ce știu să vadă frumos în credință și în spații vechi, valoroase prin trecutul lor, de multe ori foarte încercat.

Biserica actuală a fost ridicată în anul 1241 peste o alta, iar frumusețea acesteia, cel puțin în ochii mei, constă în conglomeratul de stiluri arhitecturale care au modelat-o de-a lungul timpului (date referitoare la istoricul acesteia au fost inserate în articolul scris de Priest și pe care le puteți citi aici), căci influențele acestea au făcut-o să fie particulară.

Eu aș vrea să vă transmit emoția, căci și sentimentul ăsta are locul lui în momentul în care vizitezi un loc, iar bisericuța asta se află sub semnul curățeniei, atât fizice, cât și spirituale. Spațiul este foarte bine întreținut, clădirea, care se află în patrimoniul național, se află într-o stare de conservare bună, însă, așa cum se întâmplă cu clădirile istorice, încă mai e nevoie de intervenții. 

Biserica a adunat 600 de ani de rugăciuni, 600 de ani în care a acumulat emoții ale celor care i-au trecut pragul, 600 de ani peste care a reușit să treacă. Încă un plus al bisericii este cadrul natural care o înconjoară, ai senzația că rugile tale ajung mai repede la Marele Anonim, iar când pășești printre mormintele din cimitirul vechi simți că cei de acolo zâmbesc cu seninătate, căci nimic nu le deranjează somnul.  

Știu că spațiile acestea sunt vizitate, mai mereu, întâmplător, și nu mi se pare drept. Atunci când te duci într-o zonă e mai frumos să o iei la pas, să stai de vorbă cu oamenii locului, să le asculți poveștile, să le simți ritmul, să descoperi casele vechi, grădinile și preocupările. Transilvania e frumoasă nu numai prin prisma vestigiilor istorice, a peisajelor bucolice și a pădurilor pline, ci și datorită oamenilor care trăiesc armonios, uneori simplu, alteori împovărați de rutina vremurilor. 

Pentru a înțelege și a vedea trebuie să fii deschis, trebuie să fii empatic și doritor să descoperi vieți, vieți care nu au ritmul vieții tale.