Mănăstirea Turnu din Vâlcea sau vechiul ce nu poate fi înlocuit

La poalele muntelui Cozia, nu departe de apele tulburi ale Oltului, se află o mică bijuterie ortodoxă, Mănăstirea Turnu, care, pentru mine, este tot ce contează în acest ansamblu religios aglomerat, pe care nu vreau să-l înțeleg. Pentru că acest nou nu are nimic din carisma lăcașului vechi, de patrimoniu, clasă A (adică de interes național), pentru care te duci acolo.

De ce cred că bisericuța aceasta era specială? Pentru că accesul spre ea a fost deosebit de greu, timp de secole. Din partea sudică, se ajungea cu trăsura din satul Jiblea, iar de la Cozia, cu barca peste Olt, apoi pe jos de-a lungul râului. Spre nord, singura legătură o formau potecile ce urcau culmea muntelui şi coborau în satele Loviştei, despre care a consemnat, la vremea lui, în secolul al XIX-lea, chiar şi geograful George Lahovari, care a descris că numai "piciorul și calul pot pătrunde acolo".

Valoarea locului este dată de bisericuța cu hramul „Intrarea in Biserică a Maicii Domnului” care a fost ridicată în anul 1676 și a fost gândită ca o copie a manastirii Cozia-Veche. Și, pentru că asemeni oamenilor, și locurile au parcursul și amintirile lor, de multe ori nu prea plăcute, biserica veche a ars în 1932, fiind refăcută în anul următor, în 1933.

Denumirea mănăstirii provine de la un turn masiv ridicat în secolul al II-lea e.n. pe stanca numită "Piscul lui Teofil" de legiunile romane din Castrul Arutela, ale cărui ruine se văd mai jos de actuala hidrocentrală. Inițial, locul era cunoscut sub denumirea de ”Schitul de după turn”, apoi a fost menționat, simplu, prin ”Schitul Turnu”, urmând ca, în cele din urmă, să se numească ”Mănăstirea Turnu”.

De ce a fost construit schitul tocmai acolo? Pentru că oamenii cu adevărat dedicați cunoașterii spirituale și-au săpat chilii în piatră, iar pentru a atinge beatitudinea unii dintre aceștia aveau nevoie să se izoleze de lume, așa că trăiau în peșteri. Erau două la număr în acea zonă. Potrivit site-ului www.crestinortodox.ro, dintre sihaștrii retrași aici cei mai renumiți au fost Daniil și Misail, ale căror chilii săpate în stâncă se văd și astăzi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, pentru că locul atrăgea mai mulţi sihaştri, Ieroschimonahul Misail a ridicat o mică biserică de lemn, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, întemeind astfel „Sihăstria lui Daniil şi Misail”. Apoi, Cuviosul Daniil duhovnicul răposând, ucenicul său Misail a devenit „nacealnic” şi părinte duhovnicesc al sihaştrilor.

Dedicarea celor doi sihaștri a generat, în 24 februarie 2016, în cadrul unei ședințe de lucru a Sfântului Sinod, canonizarea acestora.

Când am drum prin zonă urc la Mănăstire pentru energia apăsătoare pe care ți-o imprimă biserica mică, veche, cu icoane negre, care încearcă să răzbată prin timp, să iasă la lumină. Mi se pare așa trist că totul devine atât mare în jurul ei, biserica nouă, iar acum o biserică și mai nouă, și mai mare. Energia bisericii inițiale pare a se pierde, cumva este subjugată de tot circuitul religios, fără de înțeles, în care a intrat și care, pe măsură ce se dezvoltă, fură în mod funebru vitalitatea și vizibilitatea trecutului, a esenței fără de care acest nou de tip consumerism nu ar fi existat.

Voi trece pe la acest locaș de patrimoniu chiar și atunci când va fi umbrit de statura impozantă a noii biserici, însă promit solemn că voi trece doar pe la el, pentru că energia locului și rugăciunilor oamenilor care au crezut în El este vibrantă și adevărată fix în acel loc - în care intri pe o ușă mică, ce te face, așa cum este cazul, să apleci capul în fața divinității, nu să intri grandios și sfidător.

Valorile ni le stabilim noi. Eu am nevoie de adevăr, în esența lui originală.

Clara Damian