Grandiosul giuvaer al Ciucului – Castelul Mikó

Castelul Mikó a fost și a rămas centrul orașului Miercurea Ciuc. Un giuvaer arhitectural, cultural și social care a reușit sa-și păstreze puterea de gravitație în jurul său timp de sute de ani. E imposibil să-l ratezi, pentru că te atrage și te obligă, cumva, să-i calci pragul. Mai ales că arată bine, deși ultima renovare majoră a clădirii a avut loc între 2010 și 2013.

Clădirea găzduiește astăzi Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930, iar în curtea interioară a cetății se organizează, anual, Festivalul European de Muzică Veche.

Construirea cetăţii poartă numele lui Hídvégi Mikó Ferenc, cel care a și procesul de construcție. Acesta a fost vicecăpitanul Scaunului Ciuc din 1611, iar din 1613, a fost numit de principele Gabriel Bethlen, căpitan al Scaunului Ciuc. Datorită ambițiilor sale, Hídvégi Mikó Ferenc, a urcat din rândurile nobilimii mijlocii până la cele ale marilor dregători și, în timp, a ajuns unul dintre cei mai pricepuți diplomați ai principelui și o figură proeminentă în viața politică transilvăneană la începutul secolului al XVII-lea.

Clădirea esta grandioasă și are un aer aristocratic. Construcția a început la 26 aprilie 1623, fiind posibil ca lucrările să fi fost coordonate de arhitectul italian Giacomo Resti, care a lucrat ca arhitect de curte în Transilvania, între 1615–1634.

Și istoria castelului Mikó are un parcurs interesant. La 21 octombrie 1661 trupele turco-tătare conduse de Ali, pașă de Timișoara, au invadat Ciucul, au ocupat și incendiat castelul, care a fost reconstruit în anii 1714-1716 sub conducerea generalului imperial Stephan Steinville. Castelul fortificat a jucat un rol în apărarea estică a Imperiului Habsburgic. În jurul castelului reconstruit, austriecii au proiectat un sistem de apărare cu patru bastioane italienești, ale cărui urme sunt și astăzi vizibile pe latura sudică. Pe latura vestică au construit un depozit de praf de pușcă, iar bastionul sud-vestic l-au transformat în capelă. Tavanul capelei este decorat în stil baroc tîrziu, iar ancadramentul gotic al ferestrelor este rezultatul unor transformări ulterioare. Încăperile de la parter au tavan în formă de boltă cilindrică, cu penetrații de bolți cu dublă curbură. Delimitarea nivelelor este marcată în exterior de un brâu de piatră cioplită. La fiecare bastion, la înălțimea podului, sunt goluri de tragere. 

Până la organizarea prin forță a regimentelor secuiești de graniță (1764), castelul a fost cazarmă a trupelor imperiale, iar după aceea, până în 1849, reședință a comandantului Regimentului I secuiesc de graniță. În timpul revoluției din 1848-1849 a fost sediul comandantului forțelor revoluționare din Secuime, Gál Sándor. Și după înfrângerea revoluției, cetatea a rămas în folosința armatei. 

La sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, castelul a suferit mari transformări. După moartea contelui  Mikó Miklós, prin căsătoria fiicei sale, Eszter, castelul a intrat în posesia conților Mikes, din Zăbala. Familia Mikes a transformat edificiul într-o clădire confortabilă. După Primul Război Mondial, castelul a fost cumpărat de un negustor saxon din Brașov, Emil Schnutzler, a cărui moștenitori și urmași, Ingeborg Pildner von Steiburg și Georg Emil Schmutzler, din Germania, au solicitat restituirea domeniului.

Azi, castelul te poartă prin istorie și te ajută să înțelegi o serie de aspecte din istoria acestor locuri. Exponatele sunt foarte bine realizate, iar expoziția permanentă care ilustrează momente din traiul țărănesc este foarte interesantă, exponatele reușind să surprindă  o prtea din lumea vieții rurale.

În curtea Muzeului se află o secție în aer liber ce cuprinde șase case țărănesti din Ciuc-Sângiorgiu, Cozmeni, Plăieșii de Sus, Joseni, Sân-Simion și Corund, o fântână, un hambar și 16 porți secuiești din toate zonele etnografice din județul Harghita.