Biserica ”Sfântul Nicolae” din Porumbenii Mari – duhul credinței la apus

Azi am trecut prin satul Porumbenii Mari din județul Harghita, unde am vazut o biserică albă despre care am aflat că este ortodoxă, și are Hramul ”Sfântului Nicolae”, doar că nu seamănă cu una de genul. Aceasta a fost construită între anii 1773 – 1778 și a fost gândită ca o biserică de confesiune greco-catolică. 

Ulterior a devenit ortodoxă, iar interiorul acesteia este un melanj trist de de obiecte de cult ortodoxe și greco-catolice care nu completează spațiul, ci îl sfârtecă. E ca un balaur cu două capete, un balaur al tristeții, care și-a pierdut puterea. Dacă intri în biserică, te pierzi și gândurile se opresc pentru că nu știi unde te afli. Tavanul coboară spre tine cu numeroase arce frânte, care par să te coboare, nu să îți înalțe rugile spre cer. 

După anul 1940, preotul ortodox a fost îndepărtat de la Parohie și totul s-a dus odată cu el, și credincioșii puțini care erau, și construcția în sine pentru că biserica a fost vandalizată, iar patrimoniul sacru mobil și imobil s-a frânt. Atunci când profanul atinge necuvenit sacrul, echilibrul se pierde pe termen foarte lung. Atunci a fost așa, dar nu înțeleg de ce azi este la fel. 

Nu știu cum se face că tot construim biserici mai mari, mai multe în semn al credinței noastre, dar ceea ce înseamnă cu adevărat rădăcini ale credinței, mai ales de pe un spațiu și într-o perioadă în care românii au fost asimilați și persecutați până la dispariție (în anumite zone), nu sunt conservate, respectate și ”văzute”. Pentru că existența Bisericii ”Sântul Nicolae” este precară, iar dispariția sa ar însemna o șteregere a credinței românilor ortodocși din acea zonă, mai ales că în această regiune a fost una dintre cele mai mari comunități românești. 

Simbolul credinței noastre, din punctul meu de vedere, nu stă în grandoare, nu stă în dezinteres și lipsă de empatie. Credința înseamnă, în primul rând, respect. Respect pentru dăinuință, pentru rezistența în timp a ei, pentru speranța pe care a adus-o tot timpul în sufletul oamenilor. Credința înseamnă o restabilire a punții dintre sacru și profan, făurirea unei punți între trecut și prezent, astfel încât să ne păstrăm rădăcinile vii. La Biserica ”Sfântul Nicolae” din Porumbenii Mari, a rămas doar duhul credinței, a rămas un abur care se zbate în purgatoriu.