Sincer, nu mi-a trecut prin cap vreodată că Moscheea Esmahan Sultan din Mangalia (județul Constanța) ar putea fi monument istoric de clasa A. Dar uite că este și tare-s încântată de asta pentru că, deși nu are proveniență românească, moscheea a căpătat istorie pe aceste meleaguri fiind. Mereu am privit lăcașul de cult musulman doar cu ochii unui turist care, musai, ar vrea să viziteze ceva în Mangalia, însă acesta are istoria sa.
A fost construit în anul 1573 de către Esmahan, fiica puternicului sultan Selim al II-ea (1566 - 1574) şi nepoata sultanului Suleyman Magnificul, în memoria tatălui său. De ce vorbim despre Esmahan? Pentru că a fost un personaj puternic şi influent în imperiul otoman, fiind căsătorită cu Marele Vizir Sokollu Mehmed Pasha.
Moscheea a fost construită din blocuri de piatră din zidurile vechii cetăţi Callatis îmbinate cu drugi de oţel printr-o tehnică specială în care barele de oţel erau turnate direct la faţa locului. Aceasta este înconjurată de un cimitir islamic la fel de valoros căci găzduiește morminte musulmane cu o vechime de peste 300 de ani, care au fost cioplite la faţa locului din blocuri mari de piatră. Un alt element de atracție îl constituie și fântâna rituală din curtea geamiei, construită cu piatră provenită dintr-un vechi mormânt roman.
Din anul 2008, moscheea a redevenit funcțională. Am aflat că aceasta a fost reabilitată cu ajutorul financiar al unui om de afaceri turc, Capa Tunc, ce a donat aproximativ un milion de euro pentru restaurarea edificiului istoric. Acoperișul a fost decopertat spre a fi înlocuit cu unul nou. În interior s-a refăcut tencuiala, iar minaretul, care era foarte înclinat, a fost adus la starea inițială. Clădirea în sine reprezintă un monument arhitectonic cu combinaţii între stilurile grecesc și turcesc, căreia i se adaugă şi uşoare influenţe maure.
Dincolo de datele istorice, nimic nu e mai important ca primul pas în moschee. Pentru că ai contact cu altă lume, pentru că senzația e fabuloasă, pentru că totul este altfel. Pentru femeia din mine, cea care a urcat în spațiul destinat femeilor, senzația de dincolo de paravanul de lemn perforat (nu știu cum să-l numesc altfel) a fost ireală. Nu m-am gândit că spațiul este separat și nici nu știu care este ritualul femeilor, eu am trăit senzația jocurilor de lumini și umbre care străbăteau paravanul, care te obliga să păstrezi liniștea, iar lumina difuză te făcea să te ghemuiești pentru a găsi liniștea interioară. Puteam să-mi închipui doar puterea vibrațiilor rugăciunilor și murmurul discret al credincioșilor de acolo în timpul slujbei.
O lume ce nu-mi aparține a reușit să-mi stârnească interesul, să ajung la concluzia deja știută că gândurile omului credincios se înalță la fel, durerea e similară, năzuințele sufletești sunt aceleași, diferă doar locul, limba și numele. Speranța e aceeași pentru noi toți. Și ca într-un joc al seducției parcă, tavanul înstelat, făurit din lemn și candelabrul masiv te fac să privești în sus și îți indică direcția pe care se face legătură cu divinitatea, oricare ar fi ea. Pentru că noi toți avem nevoie de pace interioară.
0 Comentarii
Așteptăm să ne împărtășești opinia ta, cu convingerea că știi deja regulile de conduită care se aplică și în viața reală și în on-line.