O altfel de rugăciune

Am vrut să încep parcurgerea anului 2022 cu o rugăciune. O rugăciune pentru tot ce e viu în jurul nostru, pentru tot ce e viu și prezent. Am pășit în curtea bisericii, pentru liniște și reculegere, dar gândurile nu mi s-au omogenizat, ci dimpotrivă, au zburătăcit care-ncotro. Nu a mai rămas nimic din rugăciunea mea. Blocajul s-a cristalizat târziu într-o rugă mută, așteptândă, o rugă a energiei și a emoției tăcute, căci cuvintele mă părăsiseră înainte de a se configura în ceva inteligibil.

Șocul împietririi m-a trimis înapoi. Dacă nu puteam merge înainte, însemna că mai aveam ceva de rezolvat cu trecutul. Iar când am conștientizat asta, un tăvălug de emoții m-a cuprins și s-a adunat, în sfârșit, în cuvinte, iar cuvintele, s-au strâns pentru a forma o rugăciune. 

Mi-am dat seama de încărcătura pe care o are trecutul pentru noi toți. Trecutul a fost cândva viu, palpabil, iar acum trăiește în noi, în amintirile noastre. Viitorul - oricât de roz ni l-am dori - nu are nimic palpabil, nicio urmă de concretețe. E doar un vid, o aspirație. Dar fiecare pas pe care-l facem înainte, înspre viitor, poartă mereu urma trecutului și pecetea credinței, a unei speranțe în mai bine. Viitorul este credință aruncată peste ruinele trecutului.

Nu știu ce vă animă pe voi la începutul acestui an, însă doresc să aveți credință; în orice vă face bine și vă călăuzește în viață. 

Noi avem credința că urmele concrete ale trecutului – Vestigiile Istorice ale României - vor rămâne vii nu doar în amintire, ci că vor putea păși cu fruntea sus înspre viitor. Și suntem aici ca să vă povestim despre ele. 

                                                                            Clara Damian