Abația cisterciană de la Cârța – locul în care legendele ating realitatea

 Nimic nu-i răpește grandoarea, indiferent de vreme sau de starea în care te afli. Pentru că eu am ajuns să o vizitez într-o zi în care erau 37 de grade și eram pe punctul de a renunța. Dar a fost o decizie de genul…”dacă tot am ajuns până aici…”, apoi m-am pierdut. Nu știu dacă pierderea a fost cauzată de ce am citit anterior sosirii mele, despre legendele care învăluie abația de atâta vreme, despre poveștile de ficțiune rurală auzite de la localnici sau de arhitectura inedită și de cercul arhitectural care pare a fi trecerea între două lumi. 

Un portal prin care răul poate intra, dar care se lovește brutal de rugăciunile profunde ale ”călugărilor albi” care nu mai sunt, dar ale căror incantații străbat spațiile dintre ce a fost, ce este și ce va mai fi, protejând invizibil un spațiu sacru.

Între secolele al XI-lea și al XIV-lea, călugării cistercieni au cucerit toată Europa catolică cu peste 1.400 de abații din Portugalia, în Vestul Europei, și până la Cârța în Est. Motto-ul lor era “Ora et Labora”, adică, erau obligați să se hrănească numai cu roadele muncii lor și să se îmbrace cu haine produse de ei. Trăiau auster și fără confort.

Mănăstirea Cisterciană de la Cârța a fost construită de la călugării de la Igriș în jurul anului 1205, însă, abia în anul 1230 a început construcția efectivă a mănăstirii. Lucrările au fost întrerupte de marea invazie tătară de la 1241, în urma căreia Mănăstirea a suferit daune majore. Însă în 1260, sub conducerea unui alt arhitect, clădirile au fost refăcute și lucrările au mers mai departe.  Construcția a fost terminată pe la 1320. În timp, mănăstirea a devenit foarte puternică în zonă. Încă de la jumătatea secolului 13, Abația a fondat localitățile Cârța (pe malul Oltului) și Apoș (pe Valea Hârtibaciului), aducând sași în ambele sate. Apoi, pe la 1300, Abația a adus coloniști germani și în alte localități din zonă: Meșendorf, Cloașterf sau Feldioara. Astfel, pe la 1400, Abația Cisterciană era  posesoarea a 10 sate.

În secolele XII – XIV, călugării cistercieni au adus la Abație viță de vie din Burgundia – aparent, din cauza regulilor restrictive de alimentație, își completau puterile prin consum (moderat) de vin și au introdus și conceptul de rotație a culturilor în agricultură. Aceștia erau ingineri constructori având drepturi unice și exclusive în Transilvania pentru morărit, fierărit și anumite construcții (mori de apă, biserici, cimitire etc.).

O legendă spune că, pentru apărare, călugării au construit un sistem de grote și un tunel care mergea până la apele Oltului, ca să poată fugi în caz de atac. Temerile s-au adeverit, căci abația a fost atacată de turci în 1421, 1432 și 1438, daunele în urma atacurilor fiind deosebit de grave. Drept urmare, localnici au făcut o plângere la regele Matia/Matei Corvin, în care spuneau că tocmai Abația era cauză pentru care erau călcați de turci atât de des. Astfel că regele a dispus desființarea mănăstirii, trecând-o cu totul în posesia Catedralei din Sibiu. 

Motivele oficiale susțin că preoții s-ar fi abătut de la bunele moravuri, însă, în realitate Matei Corvin dorea să îi alunge din Transilvania și Ungaria pentru că erau foarte bogați și pentru că erau supușii Papei de la Roma. În jurul anului 1550, mănăstirea cisterciană de la devine parohie evanghelică.

Se pare că aici, la Cârța, osemintele soldaților germani căzuți în timpul Primului Război Mondial (septembrie 1916), la Porumbacu, au fost mutate, în anul 1928, pentru a fi protejate. Statuia ce pare că veghează asupra lor, îl înfățișează pe Roland, paladin al lui Carol cel Mare, simbolul libertății și dreptății din sec al VIII-lea.

Biserica de pe domeiu pare a fi singurul loc viu, în care, și în prezent se oficiază slujbe pentru comunitatea evanghelică săsească din zonă. Locul contrastează cu ruinele fostei abații și, din punctul meu de vedere, funcționează ca o diodă cu conductanță asimetrică care se încarcă cu emoții pământene pentru a le putea purta departe.

De ce diodă? Pentru că este un semiconductor, care poate stopa manifestările din sens opus, mai ale că, și fostul preot, Michael Reger, a afirmat că ”se întâmplă lucruri stranii, în odăile de la parter și în beciuri se mișcă scaunele și tremură zidurile”, având în vedere că ”în curtea mănăstirii la fiecare palmă de pământ poți găsi oseminte omenești”.

Spusele preotului se suprapun pe o poveste care ”îi pune pe cistercieni în competiție cu Diavolul, chiar la începuturile mănăstirii. Se spune că pe când au început cistercienii să ridice mănăstirea, Diavolul a fost cuprins de mânie și invidie. Așa că pe malul celălalt al Oltului a început și el construcția unei clădiri înversate, nu spre cer, ci spre adâncurile pământului. Călugării și Diavolul lucrau de zor, zi lumină, fiecare pentru a avea edificiul mai impunător, care să atragă mai mulți credincioși.

Tot sfătuindu-se și rugându-se, călugării au avut într-o zi o idee sclipitoare care să-i vină de hac Diavolului. Iată că într-o noapte s-au pus ei împreună și au construit un baraj pe Olt, astfel încât au inundat toată groapa în care Diavolul își construia mănăstirea. Și așa a rămas mănăstirea cistercienilor singura din zonă, solidă și impunătoare ca o catedrală, de veghe secole de-a rândul, până în zilele noastre.

Această legendă explică existența unei mlaștini din apropiere, despre care sătenii spun că ar fi fără fund pentru că s-ar afla pe locul mănăstirii pe care a săpat-o diavolul în pământ. Tot în acea mlaștină se spune că se aud bătând clopotele care au fost furate de tătari și aruncate în adâncuri”. 

Cu povești sau nu, vizitarea acestei abații, care este cea mai cea mai estică mănăstire cisterciană din Europa, este o experiență în sine, pentru că fiecare dintre noi simte altfel, trăiește altfel și vrea să creadă altceva, în funcțiile de percepțiile personale.

În România, au existat două mănăstiri cisterciene. Prima, cea de la Igriș (jud. Timiș), a fost construită de Ana/Agnes de Châtillon, soția regelui maghiar, Béla al III-lea. A fost construită ca metoc (supusă unei mănăstiri mai mari) al Mănăstirii Cisterciene de la Pontigny, fiind locuită inițial de călugări francezi. A fost distrusă de invazia tătară de la 1241 și nu a fost niciodată reconstruită.