Cunoaștere de oameni și pasiuni înrădăcinate - Lala vs IA

De data asta cunoașterea provine dintr-un suflet regăsit de-a lungul unui timp, care, ce surpriză, se scurge mai repede decât apucăm noi să ne dăm seama, și pe care eu l-am găsit întâmplător, pe drumurile regăsirii mele interioare prin Transilvania. Așa că, încântată de pasiunea găsită la acest SUFLET, am decis să promovăm împreună, un alt tip de patrimoniu național, cel material, cel etnografic. De ce? Pentru că firele cusute poartă amprente nevăzute…ca cele ale timpului, ale granițelor personale, ale vieții ce curge prin fiecare din noi. Pentru că aceste fire colorate poartă cu ele stigmatul unui neam, pecetea unei culturi ce nu vrem a fi uitată. Cred cu tărie că pasiunea este calea de a transmite mai departe cunoaștere, pentru că oamneii pasionați găsesc căile necesare pentru a sădi și da mai departe tot ce uneori uităm noi. 

Avem nevoie de oameni de genul ăsta pentru că ne deschid ochii, ne fac să nu uităm sau să descoperim. Voi lăsa să curgă puțin suflet în textul de mai jos, în care vă spunem o poveste a unei trăiri intense, iar personajul principal nu este ea, Lala, ci IA străveche.

Povestea pare a se desfășura sub amprenta viziunii lui Octavian Paler depsre ”nedezrădăcinare”, care spune că “și picăturile de sânge știu ce înseamnă acasă. Altfel s-ar rătăci prin corp. Și ar uita să se întoarcă în inimă”.

Notă: Fotografiile sunt din colecția personală a Lalei.

”Ia și IA întotdeauna cu tine”

Motto: Bunicilor mei paterni,  pe care îi port în inimă pentru a nu mă rătăci și a nu mă dezrădăcina. 

”Un sat din inima Bărăganului, vara anului 1990. Vacanța mare la bunicii paterni. În curte, fântâna chiar aproape de poartă. Nu pot explica de ce, dar uneori îmi era teamă să mă uit în adânc, iar după ce m-am lovit de sârma de care ținea legată găleata nici măcar nu am mai vrut să beau apă din fântână. Dar bunicul spunea ca astea sunt ‘mofturi de oraș’ și că fântâna este o legătură străbună și sacră cu apa și cu pamântul neamului nostru. Și o parte din rădăcinile noastre. Pe atunci nu înțelegeam prea bine... radăcină, rădăcini. Aceste cuvinte le-am auzit adesea la bunici, și, de multe ori, spuse cu lacrimi în ochi. Bunicul, care a prins ambele războaie, spunea uneori că ‘nu vrem să întelegem ce înseamnă să ai rădăcini în pământul păstrat cu sânge străbun’. La fel, nici aceste cuvinte nu prea reușeam să le înțeleg deplin. Iar bunica glumea unori pe tema ‘Rădăcinilor!’ și, cu acea înțelepciune specifică, mă lua cu ea în grădină să adunăm verdețuri. Dar mereu zăboveam pe acolo ca să strângem și ‘iarba rea’ care nu e de folos și ‘nu trebuie lăsată să se înradăcineze’. Abia când vedea locul curățat lua în șortul ei, nelipsit, cele câteva verdețuri pe care urma să le gătească, mereu proaspete, și doar cât era necesar. Și, înainte de a pleca, miroseam rădăcinile aromate. Într-o zi, pe când mergeam să ne uităm la capre, bunica s-a orpit brusc și a spus că și-a amintit ceva și vrea ’să căutam în lada cea bună’, unde are o adevărată ’comoară’. Eu, deja nu mai aveam răbdare. Și am mers. Lada de lemn, vopsită în verede și maro, cu niște balamale ce scârțâiau, m-a facinat  dintotdeuna. Dar nu aveam voie să umblăm acolo, căci bunica spunea că ar păstra ‘hainele cele bune’ și chiar pe cele pentru ’calea fără de intoarcere’. NU înțelegeam prea bine nici asta, dar intuiam că se referă la ...moarte. Și, poate, că și asta mă făcea să ocolesc lada și să nu fiu tentată să cotrobăi prin ea. Și, în sfârșit, bunica a scos comoara: era o IE. Mă uitam uimită și contrariată în acelasi timp: cum de o cămașă, chiar și de femeie, IA, să fie o comoară? Și bunica mi-a explicat că a supraviețuit în vremuri de război, o are de la străbunica ei care, la rândul ei, i-a spus să o păstreze cu sfințenie pentru că o va ajuta să nu-și uite rădăcinile. Da, rădăcinile, rădăcinile..... Apoi, bunica mi-a mai explicat de ce este IA o comoară: este un obiect unic, unicat, cusută uneori la lumina lumânării, inclusiv pânza din care este făcută este țesută manual la răzoiul de țesut și chiar așa se numește ‘pânză de casă’. Mai că-mi venea să râd și nu știam dacă vorbește serios sau dacă glumește. Văzând că eu nu prea pricep, că sunt nehotărâtă dacă-mi place sau nu IA, bunica, a scos un oftat și a murmurat că ‘poate sunt prea mică la 15 ani să înțeleg deplin asemenea lucruri’. Dar m-a rugat să nu uit niciodată tot ce mi-a spus și, apropape lăcrimând, a adăugat că după ce ea nu va mai fi, i-ar plăcea să am eu acea IE, deși eram în total vreo 10 nepoți și o putea lăsa oricui. Mi-a spus că ar prefera să am eu IA, pentru că la mine nu s-ar pierde, pentru că eu sunt cea cu dorința cea mai mare de a învăța și că, deși voi ajunge departe, nu-mi voi uita niciodată rădăcinile. 

Vara anului 2010. Același sat în inima Bărăganului; aceeași, dar nu cum era cândva, curte a bunicilor paterni; acum e locuită de  mătușa N. și unchiul V., foarte uimiți să mă vadă la poartă. Instantaneu, am realizat că au trecut prea mulți ani de când nu am mai călcat pe aici, mulți ani de când bunicii nu mai sunt. Aceeași fântână, dar peste care se vedea trecerea anilor. De fapt, trecerea anilor se vedea peste tot. Am intrat în casă, cu inima batând să-mi sară din piept, cu bucurie amestecată cu teamă și neliniște, ba chiar și cu regrete. Când am ajuns în camera din spate, am zărit lada de lemn. Părea singura neschimbată și, brusc, m-a bușit plânsul pentru că mi-am amintit de comoară. Am strigat la mătusa N. să o întreb unde este IA de la bunica. Am cazut în genunchi, am îmbrățisat lada și i-am cerut iertare bunicii că am ajuns prea târziu, dar chiar nu a fost vina mea, și, chiar de ar fi fost, știu că m-ar fi iertat și mi-ar fi vorbit, încă odată, blând, despre... rădăcini. De atunci, caut neîncetat ACEA IE. 

Din acel moment, am devenit preocupată de tot ce înseamnă etnografie, în special pasiunea pentru patrimoniul cultural național material textil. Și așa am început să mă documentez temeinic, să citesc și să studiez cu înverșunare chiar. Știu că e modul meu de a căuta neîncetat IA bunicii, și, deși știu că nu mai există, îmi spun că va trăi atât timp cât eu nu încetez să o caut. Am dus dorința la un alt nivel, și m-am înscris la cursurile Școlii Populare de Arte și Meserii „Tiberiu Brediceanu” din Brașov, ca să pot coase chiar eu, cu mâinile mele, o comoară pe care să o las fetei mele, tot pentru a nu-și uitat și pierde rădăcinile. Cos IA ‘în modul în cunoștintă de cauză’ pentru că acum știu ce semnificații au simbolurile etnografice ce se cos pe II și zonele în care se folosesc în mod specific. Iar timpul petrecut cu fiecare impunsătură de ac îl dedic bunicii; fac asta ca să la în urma mea ceva ce contează cu adevărat și ca să avem rădăcini noi toți. 

Cămașa tradițională, numită IE, este o moștenire românească, o mărturie a tradițiilor adânc înrădăcinate, care s-a transmis de-a lungul generațiilor și care este împodobită, adesea, cu broderii complexe ce transmit, prin semnele cusute manual, o imagine care comunică cu Universul. Aventura confecționării broderiei se confundă cu studiul modelului prezentat/ dorit, înțelegând  simbolismul însemnelor țesute. Căci nu poți realiza o IE fără cunoaștere. Personal, eu mă simt mai atașată de două motive, respectiv de calea șerpuită – care simbolizează destinul omului, drumul necunoscut pe care acesta îl parcurge în viață, dar și scurgerea timpului spre eternitate, și pomul vieții, simbol care conține în el năzuința spre nemurire a omului".

"Calea șerpuită"

Ce cred eu? Mergând pe linia șerpuită a umanului, uitarea face parte din noi, pierderea, la fel, însă dorința de a lupta cu aceste frânturi ale ființei noastre, poate duce la perpetuarea poveștilor, la transmiterea cunoștințelor la fel cum am primit-o noi, de la bunii și străbunii noștri. Și, în plus, am putea transmite mai departe RESPECTUL, căci este încă una dintre VALORILE necesare supraviețuirii unui neam.