Roșia Montană – pustiul prezent, sacrificiul către zeul păgân

Nu știu ce s-ar mai putea scrie despre Roșia Montană. Nu știu ce aș putea scrie eu, însă aș vrea să v-o descriu prin ochii mei, prin filtrele mele, căci, da, drumurile m-au purtat pe acolo. Sincer, am tot citit despre zonă, despre aur și judecăți, la propriu și la figurat, însă e greu să te exprimi de departe, neimplicat în niciun mod. De minerit, clar nu mă apuc, doar de cel emoțional, care implică, să-i spunem așa, un minerit spre introspecție, căci locul îți oferă șansa asta.

O șansă de a sta pe un pământ bogat, căruia i-a fost dat să ofere, fără să primească prea mult înapoi. Cel puțin în prezent. Cumva, în perioada de glorie a exploatărilor, ca un spirit al unui zeu păgân și puternic, pământul își lua singur ofrandele…de vieți, de minți, de speranță și pierdere totală, căci totul era centrat pe a dobândi.

Acum, s-a așezat liniștea. Apăsătoare. Nu știu dacă Roșia Montană s-a aflat sub o zodie norocoasă. Tot ce a avut a fost luat, măruntaiele pământului au fost răscolite timp de 2000 de ani, iar acum zac, deschise, ca o rană supurândă, în așteptarea închiderii lor. Odată cu timpul. Din punctul meu de vedere, Roșia Montană este un alt exemplu clasic al unui El Dorado blestemat. O bogăție naturală imensă de care s-au bucurat alții, o bogăție care a fost mai mult un blestem al oaselor și al sufletului. 

Roșienii, de mici copii, intrau în procesul acesta al extragerii aurului, care, pe atunci era anevoios și rudimentar. O bogăție în jurul căreia se năștea fiecare prunc, era un dat, o moștenire de familie, de neam, pe care trebuia să o onorezi. Acel spirit păgând își cerea drepturile, din tată în fiu.  

Acum, am găsit o liniște desăvârșită, un peisaj care te cheamă, dar te alungă în același timp. Ciudată anomalia asta. Însă, ajuns acolo, vrei să vezi toate tăurile, toate peisajele și faci cumva să prelungești vizita. Și cu cât stai mai mult, cu atât mai mult te apucă tristețea, pentru că ai vrea să fie mai promovat locul, ca satele să fie mai vii, ca toți cei plecați să se reîntoarcă. Cândva, măcar. 

Roșia Montană, după atâta sacrificiu, merită altă soartă, dar nu cred că voi mai apuca eu asta. Nu cred că e posibil, deoarece timpul se așterne peste sat, peste locuri și oameni. Turiștii care vin nu stau mult, văd și pleacă de unde au venit; contiuă să-și consume viețile în mediul urban.