Destăiunuire despre absurd

Am încept anul așa cum l-am încheiat, în introspecție, făcând o retrospectivă a evoluției lui 2020 atât în plan personal, cât și profesional. O retrospectivă a implicării, căci așa a rezultat.

Am încercat, în tot anul ăsta pandemic, să vă arăt altceva decât pi

sici și baloane colorate (nu că aș avea ceva cu ele), ci colțuri, deși erodate, ale unor istorii uitate, de ici, de colo. Am încercat să vă aduc frumosul din locuri uitate. Să scot la suprafață vestigii ale unor istorii prăfuite sub apăsarea timpurilor. Locuri ocolite de avansul tehnologic. Locuri pe care trebuie să le experimentezi fizic pentru a le simți pe de-a-ntregul. E greu să generezi reacții în zona asta, însă mi-am propus să nu renunț. Dar, ca revers al medaliei, o să vă prezint și ce nu v-am arătat până acum, adică mizeria, mucegaiul, deznădejdea (fie ea interioară sau materială), imaginile dezolante ale unor spații și timpuri ce ar putea dăinui, dar care nu vor rezista prea mult, locuri care se macină sub ochii noștri, care dispar fizic și spiritual, sub presiunea unui prezent galopant.

Mi-am mai spus ca anul acesta, de la care toți așteptăm atât de multe (punem prea mare presiune pe el, nu credeți?), să poarte amprenta realității nedisimulate. Am fost mai rezervată în postări critice pentru că am preferat să observ partea frumoasă. Am călătorit destul și în „anul pendemic”, cum am ajuns să-i spun, și m-a frapat (sau poate mă așteptam la...) faptul că, în continuare, avem pretenții “să fie ca afară”, însă decența și bunul simț să rămână „ca la noi”. Și mă refer - cum altfel? - la gunoaie, la indolență, la lipsa de empatie. Anul ăsta vor fi povești mai puțin frumoase, dar promit să fie menite a ne deschide ochii. Pentru cei ce vor să vadă, desigur.În altă ordine de idei, vă mulțumesc vouă, celor care apreciază și urmăresc munca echipei “Vestigii Istorice”, pentru că sunteți alături de noi! Vă mulțumesc vouă, oamenilor frumoși pe care am ajuns să-i descopăr! Clara Damian