Am purtat recent o discuție cu Șerban
Fănel (din Brașov) – unul dintre cei mai cunoscuți și mai dedicați arheologi
amatori (sau ”detectoriști”, cum li se mai spune) din România. Este cunoscut în
special pentru descoperirea unor verigi din aur, cu o vechime de de peste 3.000
de ani (mai exact, 21 de verigi, în greutate de peste 100 grame), a unui tezaur
de monede dacice din argint, imitații după drahmele grecești (220 de monede), precum
și pentru identificarea unor așezări, necropole și morminte aparținând unor
războinici daci. Lista descoperirilor sale – impresionantă de-a dreptul – poate
continua, dar mă opresc aici, la cele mai răsunătoare, pentru că articolul de
față nu se vrea a fi un elogiu personal adus activității domniei sale.
I-am cerut o părere deschisă
despre valorile noastre cultural-istorice – ca și persoană care ia contact cu
ele mult mai frecvent și mai direct decât noi, ceilalți, și mi-a răspuns cu
modestie că nu este expert în patrimoniu. Nu-i nimic, i-am răspuns, aș vrea
doar o părere mai avizată, a unui om ca noi toți, despre trecutul, istoria și
bogățiile noastre culturale, nu sunt în căutarea unor păreri de experți (pe
aceia îi vedem la TV, dându-și cu părerea, de la înălțimea expertizei, în toate
domeniile). Iar răspunsul său a fost acela pe care îl are, cred, cam orice
român preocupat, cât de cât, de originile sale, ca perspecivă și sursă a
viitorului națiunii. Avem. Dar, instituțional, nu știm sau nu putem să le
valorificăm. Investim prea puțin, ca și stat, în prezervarea și conservarea
patrimoniului nostru cultural. Investim prea puțin, ca și oameni, în poveștile
de istorie transmise copiilor noștri. Iar din acest punct de vedere, mi-a
confiat că are o bucurie atunci când merge într-un muzeu cu copiii săi și le
poate explica, le poate povesti acestora ceva mai mult decât descrierile de pe
etichete, despre minunățiile pe care le văd. Cu atât mai mult cu cât unele –
expuse chiar și la M uzeul Național de Istorie a României – îi aparțin!
Activitatea de
detecție – care a venit în mod natural, urmare a pasiunii pentru istorie, și nu
invers – o practică ”cu finanțare proprie”, dar este bucuros că își poate aduce
contribuția prin sondarea unor zone care, altfel, ar fi inaccesibile
specialiștilor: pentru că multe dintre comorile noastre, îngropate în sol, nu
se găsesc în situri arheologice cunoscute și delimitate corespunzător (de
altfel, nici nu ar avea voie să facă detecție în sit), arheologii nu au cum să
le cerceteze și să le găsească. Ei, detectoriștii, pot. Mergând uneori pe
firuri logice, pe documente vechi, pe intuiție sau pe ”interpretarea” unor
forme de relief (coame de deal, forme prea geometrice pentru a fi naturale
etc.), această categorie, a ”detectoriștilor”, scoate la lumină ceea ce, poate,
ar fi imposibil de găsit altfel. Și face referire aici la detectoriștii care
predau autorităților artefactele găsite (în cel mult 72 de ore, conform legii),
delimitându-se foarte ferm de braconieri – cei care, călcând în picioare
istoria și valoarea intrinsecă a descoperirilor, urmăresc doar să le valorifice
cât mai rapid și cât mai profitabil pe o piață neagră internațională, avidă de
astfel de comori.
Sincer, eu mă
bucur că prin intermediul pasiunii unui om avem acces, noi, ceilalți, la
nestemate ce pot fi expuse în muzee și pot fermeca, prin poveștile ce le însoțesc,
atât adulții, cât și copiii pe care suntem datori să-i formăm. Apropos, când
ați fost la un muzeu ultima oară?
3 Comentarii
Am fost si eu o dată la detecție, cu un pasionat. Intr-adevăr, e o activitate care "te prinde"! E fascinant ce minuni poate ascunde glia!
RăspundețiȘtergereCred ca este fascinant! Eu nu a fost, dar mi-as dori sa se intample si asta!
ȘtergereToata stima, admirația și prețuirea!
RăspundețiȘtergereAșteptăm să ne împărtășești opinia ta, cu convingerea că știi deja regulile de conduită care se aplică și în viața reală și în on-line.