Când pasiunea aduce la suprafață nestemate istorice

Am purtat recent o discuție cu Șerban Fănel (din Brașov) – unul dintre cei mai cunoscuți și mai dedicați arheologi amatori (sau ”detectoriști”, cum li se mai spune) din România. Este cunoscut în special pentru descoperirea unor verigi din aur, cu o vechime de de peste 3.000 de ani (mai exact, 21 de verigi, în greutate de peste 100 grame), a unui tezaur de monede dacice din argint, imitații după drahmele grecești (220 de monede), precum și pentru identificarea unor așezări, necropole și morminte aparținând unor războinici daci. Lista descoperirilor sale – impresionantă de-a dreptul – poate continua, dar mă opresc aici, la cele mai răsunătoare, pentru că articolul de față nu se vrea a fi un elogiu personal adus activității domniei sale.

I-am cerut o părere deschisă despre valorile noastre cultural-istorice – ca și persoană care ia contact cu ele mult mai frecvent și mai direct decât noi, ceilalți, și mi-a răspuns cu modestie că nu este expert în patrimoniu. Nu-i nimic, i-am răspuns, aș vrea doar o părere mai avizată, a unui om ca noi toți, despre trecutul, istoria și bogățiile noastre culturale, nu sunt în căutarea unor păreri de experți (pe aceia îi vedem la TV, dându-și cu părerea, de la înălțimea expertizei, în toate domeniile). Iar răspunsul său a fost acela pe care îl are, cred, cam orice român preocupat, cât de cât, de originile sale, ca perspecivă și sursă a viitorului națiunii. Avem. Dar, instituțional, nu știm sau nu putem să le valorificăm. Investim prea puțin, ca și stat, în prezervarea și conservarea patrimoniului nostru cultural. Investim prea puțin, ca și oameni, în poveștile de istorie transmise copiilor noștri. Iar din acest punct de vedere, mi-a confiat că are o bucurie atunci când merge într-un muzeu cu copiii săi și le poate explica, le poate povesti acestora ceva mai mult decât descrierile de pe etichete, despre minunățiile pe care le văd. Cu atât mai mult cu cât unele – expuse chiar și la M uzeul Național de Istorie a României – îi aparțin!

Activitatea de detecție – care a venit în mod natural, urmare a pasiunii pentru istorie, și nu invers – o practică ”cu finanțare proprie”, dar este bucuros că își poate aduce contribuția prin sondarea unor zone care, altfel, ar fi inaccesibile specialiștilor: pentru că multe dintre comorile noastre, îngropate în sol, nu se găsesc în situri arheologice cunoscute și delimitate corespunzător (de altfel, nici nu ar avea voie să facă detecție în sit), arheologii nu au cum să le cerceteze și să le găsească. Ei, detectoriștii, pot. Mergând uneori pe firuri logice, pe documente vechi, pe intuiție sau pe ”interpretarea” unor forme de relief (coame de deal, forme prea geometrice pentru a fi naturale etc.), această categorie, a ”detectoriștilor”, scoate la lumină ceea ce, poate, ar fi imposibil de găsit altfel. Și face referire aici la detectoriștii care predau autorităților artefactele găsite (în cel mult 72 de ore, conform legii), delimitându-se foarte ferm de braconieri – cei care, călcând în picioare istoria și valoarea intrinsecă a descoperirilor, urmăresc doar să le valorifice cât mai rapid și cât mai profitabil pe o piață neagră internațională, avidă de astfel de comori.

Sincer, eu mă bucur că prin intermediul pasiunii unui om avem acces, noi, ceilalți, la nestemate ce pot fi expuse în muzee și pot fermeca, prin poveștile ce le însoțesc, atât adulții, cât și copiii pe care suntem datori să-i formăm. Apropos, când ați fost la un muzeu ultima oară?